De ce ne hranim din amintiri?

Dintre toate pedepsele la care as putea sa fiu vreodata supus, cred ca cea mai grea mi s-ar parea cea in care ar trebui sa uit tot din trecut, sa existe doar ce vad, ce aud, ce simt din acel moment incolo. Cum ar fi sa pui punct si sa o iei de la capat? Cu anii pe care ii ai, langa oamenii pe care nu ii mai cunosti, in locuri pe care nu le stii, intr-o viata pe care nu o recunosti si nici nu o simti ?!

As ridica amintirea la rang de simt pentru ca a-ti aminti este o abilitate unica, care da sens vietii asa cum restul simturilor ii dau noi perspective. Fara amintiri suntem lipsiti de trecut si de definitii. In plus, recomand ca amintirea, precum gustul, sa fie exersate deseori, ca sa nu se piarda.

Noi, cei care astazi inventam o alta unitate de masura pentru timp, uitam sa ne amintim. Despre lucrurile care ne framantau candva, despre evenimentele pe care altadata le stiam, despre persoanele care nu sunt mereu langa noi.

Cand esti tanar acumulezi amintiri, uiti, traiesti rapid si intens. De la un punct, cronometrul vietii incepe sa funtioneze invers, aduni ani si incepi sa pierzi contactul cu prezentul. Traiesti mai lent, din amintiri, te hranesti din ele, pana in ziua in care nici macar ele nu te mai pot intretine si realizezi ca incepi sa pierzi totul.

Ma fascineaza flashback-urile, acele secvente de viata pe care ni le reamintim in totalitate, si care ne revin atunci cand sunt stimulate fie de un simplu miros, gest sau atingere. Emotiile pe care le simti in acele momente sunt uneori mai puternice decat atunci cand au fost traite pentru ca sunt incarcate de mai multe semnificatii, de mai multe ganduri, de noi perspective, de puterea timpului care a trecut peste ele. Imi place sa fiu spectator cu ochii inchisi la un moment care m-a rascolit candva, care a trecut cu timpul dar a ramas la fel de prezent in mine ca si clipa actuala.

Imi amintesc si obiecte sau vorbe de care se leaga o intreaga paleta de ganduri si de sentimente. Coronita cu flori de gradina din clasa I, o salopeta cu ursulet, o cupa de inghetata, epoletii kaki, cum imi spunea „greieras” sau un raset galagios dar dragalas. Mi le reamintesc in timp ce dorm, in timp ce citesc sau cand nu gasesc motive de a ma bucura de prezent. Si de fiecare data ma dau peste cap, ma bulverseaza, ma schimba, ma emotioneaza.

Ma fac sa inteleg ca intotdeauna aceste lucruri sau vorbe ma vor primi cu bratele deschise in trecut atunci cand in prezent nu-mi mai gasesc locul. Si atunci simt nevoia sa le impartasesc cu cel de langa mine, pentru ca tot ce ma defineste si ma sensibilizeaza ma va apropia si mai mult de el.

Ceea ce ma dezamaste este cand amintirile-mi sunt impuse. Nu-mi place sa fiu dojenit ca uit sa sun sau sa ii vad pe oamenii din viata mea. Pentru ca, desi nu ma gandesc la ei mereu, sunt momente in care ei reprezinta singura sursa de inspiratie, singurul crez din mine, unica resursa de incredere, stabilitate, forta, sensibilitate.

Si sunt convins ca intr-o zi, cand freamatul cotidian se va potoli, ma voi uita si eu pe geam, dintr-un fotoliu plin de amintiri, la copiii care vin de la scoala, cu ghiozdanul in spate, si eu o sa ma gandesc la nepotii pe care am avut menirea sa ii tin de mana in momente asemanatoare.